Un Personaj

    Sărind printre rânduri de la extaz la agonie, de la iubire la declin si de la mândrie la singurătate, mă simt neputincios în faţa a ceea ce reprezintă excluderea treflei din careul de aşi. Cu lacrimi în ochi, citind printre rânduri cuvintele lui Marius Mitran, încerc să înteleg pentru a mia oare ce-nseamă de fapt Universitatea Craiova pentru mine.

     Mi-e greu să mai văd documentare, mi-e greu să mă împac cu sentimentul că n-am trăit pe vremea glorioasei legende "Maxima", că n-am vărsat prea multe lacrimi de fericire pentru ei şi că m-am hrănit cu mândria înfrângerilor, creîndu-mi un caracter de piatră ce nu va putea fi străpuns.

     Mi se pare absurd să nu o descriu la persoana a treia, să nu o caracterizez prin metafore sau alte figuri de stil, să nu-i reliefez măiestria şi să nu-i pun în evidenţă suferinţa prin care trece în acest moment, parcă ruptă dintr-un "tablou" din versurile lui Bacovia. De ce ea? De ce Craiova? De ce noi? Poate pentru că ne pasă prea mult, poate pentru că nu ne-au apreciat niciodată la adevărata valoare, sau poate pentru că n-au înţeles niciodata de fapt din ce ne înfruptăm toată această pasiune pentru culorile alb-albastre. În prea multe sensuri toate duc în acelaşi punct, un ritual nescris care ne-a legat pe viaţă de o fiinţă mai mult decât "vie", mai mult decât evidentă, parcă comparabilă cu omerta cea sacră a Camorrei sau cu necesitatea monedei între marfa vândută respectiv cumpărată.

     Genetic sau nu, ne curge prin vene acelaşi sânge albastriu patat cu dorinţa de răzbunare, reprezentată mai nou doar de democraţia online-ului şi de câţiva ultraşi gata să-şi rişte pielea şi condiţia socială pentru o cauză mai mult decât nobilă...dar oare câţi dintre voi înţeleg asta. Câţi dintre ei înţeleg că Ştiinţa nu a murit şi n-o să moară niciodată, câţi dintre noi îşi vor vinde sufletul "pocăindu-se" în faţa unei echipe noi, dezonorante, menită să-nlocuiască o legendă? Câţi dintre noi sunt dispuşi să lupte până la capăt?

    Şi cu toată această mafie fotbalistică, cu toate aceste greşeli manageriale impertinente, cu toate aceste jafuri şi oportunităţi de îmbogăţire şi fructificare a ceea ce nu le aparţine, sunt chiar atât de siguri că lumea îi va accepta ca pe o nouă "Sţiintă"? Tind să cred că e cea mai mare greseală din viaţa lor...

    Ne este impus să respectăm o lege nerelevantă, evident de nedreaptă şi supărător de usturătoare. Ni se cere să respectăm instituţia statului şi forţele de ordine, dar în acelaşi timp suntem măcelăriţi parcă din ură rasială de nişte animale care n-au depaşit, sau mai bine zis n-au dat piept cu bacalaureatul. De nişte "pisici" ce-şi respectă şi-şi apără pâine în scopul sclaviei pentru moguli. Şi vine întrebarea evidentă... trăim oare într-un sistem democratic?

    Oltenia plânge, dar nu-şi va trăda nicicând onoarea, la fel cum nu va înceta niciodată sa lupte pentru ceea ce iubeşte.