Un Personaj

   Hai că m-am pus singur pe gânduri. Cum am reuşit să-mi fac blog, să postez peste 10 articole, şi să nu mă iau măcar odata de naţia pe care o iubesc aşa, da aşa de mult. Nu, nu sunt rasist, mă refer la un sistem competent prin incompetenţa lui, la un popor minţit peste limita bunului simţ(şi ca să vă explic ce înţeleg eu prin bun simţ în postul de faţă, gândiţi-vă că preşedintele şi guvernul nostru ar avea, zic ar, bun simţ în comparaţie cu ăştia), la o ţară care şi-a căpătat renumele de putere economică principală la nivel mondial doar datorită războaielor de cucerire. Şi nu, nu mă refer la războaiele de acum 80-90 de ani, ci mă refer la momentul actual, la deceniul care ne-a făcut cu mâna de curând.

    Termenul de "visul american" a făcut şi încă face furori în lumea-ntreagă, de la generaţiile post-liceale până la cei trecuţi de vărsta mijlocie. Toţi şi-ar lăsa amarurile de-o viaţa pentru o şansă în ţara "perfecţiunii". Spun perfecţiune între ghilimele deoarece nu sunt adeptul acestei mişcări, dar mi-aş face bagajul instant dacă aş avea ocazia. Cum vine asta? Păi vine invers :)) .

    Tot nu v-am lămurit care e problema mea cu America, aşa ca n-o mai lungesc. Aş pleca în America pentru un trai mai ridicat, aş învăţa să iubesc cetăţenii americani, dar pe lângă toate astea, m-aş lovi de iminenta ameninţare politică. Adică mi-ar fi greu să urc într-un zgârie nori fără să mă gândesc că Obama nu pregăteşte o ambuscadă cu avioane şi  C4, iar eu, ca viitor-actual cetăţean american, o s-o mierlesc ca aştia să-şi joace şansa în secarea de petrol a unui deşert sau invadarea unei regiuni bogate în minereuri pe motive teroriste.

    Cred că ştiţi bine la ce mă refer, iar de final vreau să fac o constatare, acum sunt în rândul ideilor bune...bune, da aşa de bune...mamăă...